Un reper important, pentru a depăna „povestea” Bibliotecii Universității din Oradea, este volumul „Cerneală și suflete. Aspecte ale învățământului superior orădean, 1963-2013”, avându-i ca autori pe Rozalia Barta și Cristian Culiciu, apărut la Editura Universității din Oradea, în anul 2013. Printre alte aspecte abordate, cartea dedică instituției depozitare a fondului de carte un capitol important; „Biblioteca Universității din Oradea, arc peste timp 1963-2013”.
„Biblioteca Institutului Pedagogic de 3 ani din Oradea a luat ființă la aceeași dată cu Institutul Pedagogic de 3 ani, (15 septembrie 1963 n.a.) pentru a sprijini buna desfășurare a procesului de învățământ”, se precizează în volumul mai sus amintit.
De-a lungul celor șase decenii de existență, biblioteca și-a schimbat numele, odată cu cel al instituției de învățământ superior pe care o deservea, de la Biblioteca Institutului Pedagogic de 3 ani Oradea (1963-1976), la Biblioteca Învățământului Superior, până în anul 1983 și, ulterior, Biblioteca Institutului de Subingineri Oradea (1983-1990). Din anul 1991, se numește Biblioteca Universității din Oradea.
Primul bibliotecar, persoana care a pus „piatra de temelie” a bibliotecii, a fost prof. Ana Garai, angajată a instituției chiar din data de 1 septembrie 1963. Rememorând acele vremuri, Ana Garai, mărturisea: „Biblioteca și conducătorul ei erau subordonate direct Rectorului. Abia mai târziu, după mărirea numărului de facultăți, fiind necesari mai mulți prorectori, s-a ajuns ca de bibliotecă să răspundă și unul din prorectori, dar actele și corespondența bibliotecii erau semnate tot de Rector”.
Începuturile „nu au fost tocmai favorabile”. Prof. Ana Garai își amintea că, la momentul preluării clădirii, azi Corpul J din campusul central, înainte reședința comandantului Școlii de Jandarmi, biblioteca era „o construcție dărăpănată, în ruină”. Dar, în mai puțin de un an, sub supravegherea rectorului prof. Iosif Pervain, clădirea a fost renovată, devenind, după cum spuneau contemporanii, „ca o bijuterie”.
Cea mai intensă parte a activității din bibliotecă a fost legată, după cum spun sursele menționate, de dezvoltarea fondului de carte, dotarea cu mobilier și rafuri. Doar în anul 1964 s-au investit nu mai puțin de 140.000 de lei, pentru achiziționarea a peste 5.000 de volume. În vederea extinderii fondului de carte și periodice s-a recurs inclusiv la anunțuri prin rubrica „Mica publicitate”, în cotidianul local Crișana și la Scînteia. „Institutul Pedagogic de 3 ani Oradea cumpără (prin anticariat) cărți vechi și noi din următoarele domenii: beletristică, filologie, matematică, tehnică, istorie, geografie...”. În acești ani, au intrat în fondurile Bibliotecii Universității din Oradea cărți din colecțiile personale ale unor personalități precum: prof. dr. Constantin Pavel din Beiuș, acad. Silviu Dragomir sau Teodor Neș. Tot în acei ani de început intrau în colecțiile bibliotecii „Cazania lui Varlaam, Carte românească de învățătură”, apărută la Iași, în anul 1643, „Evanghelia învățătoare” – Mănăstirea Dealu, 1644, și „Sicriul de aur”, Ioan Zoba, 1644.
Perioada 1969-1975 corespunde anilor de consolidare a instituției dedicate cărții. În 1969 este înființat postul de director al bibliotecii, ocupat, pentru două decenii, de prof. Elvira Delcea. În același an, este consemnat faptul că studenții orădeni „au adoptat o poziție critică față de problema personalului insuficient al bibliotecii”.
Anul universitar 1975-1976 marchează un viraj al Institutului către domeniul tehnic, ca urmare a creșterii necesității de cadre cu pregătire superioară în industrie. Este debutul perioadei în care sunt lichidate, pe rând, secțiile de istorie-geografie, matematică-fizică-chimie, educație fizică și filologie. „Biblioteca ca instituție a suferit modificări din punct de vedere al nevoii de schimbare a orientării achiziției de la un fond documentar enciclopedic, profund umanist, către unul tehnic”, observă autorii.
Cea mai grea perioadă din istoria bibliotecii universitare orădene a fost cea dintre anii 1984-1989, ani în care învățământul superior orădean a fost redus la nivelul unei școli de subingineri seraliști, subordonată Institutului Politehnic din Cluj-Napoca. Chiar și în acești ani, plini de incertitudini, Biblioteca Universității din Oradea a continuat achiziționarea de carte beletristică, fapt care, observă Rozalia Barta și Cristian Culiciu, „s-a dovedit a fi benefic la momentul reînființării facultăților”.
La 2 mai 1990, prin Hotărârea Guvernului României, Institutul de Subingineri se transformă în Universitate Tehnică. Momentul istoric coincide cu renașterea învățământului academic în orașul de pe Crișul Repede și cu începutul unei noi perioade faste în istoria Bibliotecii Universității din Oradea.
