Un precept biblic, creștin, aparent paradoxal, dar de largă circulație, condiționează fericirea omenească de capacitatea de a dărui, de a iubi, de a fi generos, modest, smerit: „Dăruind vei dobândi”. Dăruiesc în anul centenarului Marii Uniri, printre altele, o lucrare care poate deveni cel mai important eveniment editorial dedicat centenarului Marii Uniri. Este vorba despre teza de doctorat a primului profesor de literatura română de la Institutul pedagogic din Oradea, înființat cu 55 de ani în urmă, Zaharia Macovei, Problema unității tuturor românilor și gândirea franceză (1845-1918), tradusă din limba franceză de doctoranda noastră Simona Ienciu. Editura Minerva, după cum ne-a comunicat, este încântată de oportunitatea de a tipări această carte. Lansarea va avea loc la 18 septembrie în incinta primitoare a Facultății de Litere. Dar cine este acest mare Necunoscut pe care aveam obligația să-l scoatem la lumina lumii și a tiparului? În monumentala Istorie a literaturii române din 1941, G. Călinescu îl consemnează pe Zaharia Macovei, sub pseudonimul E. Ar. Zaharia, cu șapte volume de poezii. În 1998, împreună cu colegul meu Ioan Derșidan, am alcătuit o antologie de poezii din volumele publicate și inedite ale lui Zaharia Macovei, sub titlul Alborada, cu o prefață de Mircea Zaciu. Zaharia Macovei și-a făcut doctoratul la Sorbona cu o teză, după cum am mai spus, despre Problema unității tuturor românilor și gândirea franceză (1845-1918), sub îndrumarea lui Nicolae Iorga. În 1940, în plin război mondial, de fascizare a Europei și de mari dispute naționaliste, Zaharia Macovei se întoarce în țară să-și susțină teza. O colegă din Mexic îi propune să o însoțească în America Latină (Zaharia Macovei cunoștea perfect și limba spaniolă), la nevoie, chiar de conveniență, să se căsătorească. Dar a preferat să revină acasă. În noiembrie 1940, Iorga este asasinat. Zaharia Macovei intră într-o panică, frică, precauție care nu-l va părăsi toată viața, mai ales că, puțin înainte de instalarea regimului comunist, publicase o odă dedicată lui Ion Antonescu. Teza de doctorat și-o ascunde sub saltea și a purtat-o cu Domnia sa aproape până la moarte, când mi-a oferit-o mie. Era în vara anului 1997 când, împreună cu nepotul Dan Macovei, l-am internat la Căminul spital de pe strada Azilului, nr. 1, Sibiu. Înainte de a sosi taxiul, s-a sculat din pat, a ridicat salteaua, a scos manuscrisul și mi-a spus: „-Domnule Magheru, aceasta este teza mea de doctorat, îndrumată de Iorga. Faceți ce vreți cu ea!”. Și-am făcut ce trebuie. Am dăruit-o cititorului român de sărbătoarea Centenarului Marii Uniri. Pentru noi, pentru unitatea națională a românilor, această lucrare prezintă o importanță deosebită, măgulitoare. Scriitori ca V. Hugo, Lamartine, chiar Napoleon al III-lea, mari istorici ca Jules Michelet, Edgar Quinet nu conteneau să ne numească „frații noștri latini”. Într-una dintre numeroasele vizite pe care i le-am făcut la Căminul spital din Sibiu, directorul Azilului mi-a mărturisit că Prințul Charles al Marii Britanii, care sponsorizase substanțial și vizitase instituția spitalicească, i-ar fi spus că n-a mai întâlnit până atunci un străin care să vorbească atât de bine limba franceză ca Zaharia Macovei.
Zaharia Macovei mi-a fost și mie profesor de literatură română la Liceul pedagogic, apoi ca asistent am condus seminariile cursului Dumnealui de literatură română de la Titu Maiorescu la Eugen Barbu. Datorez „bunului și dedicatului meu profesor Zaharia Macovei” cum îl numea și profesorul și criticul literar Mircea Zaciu, care i-a fost elev la liceul „Emanoil Gojdu”, inițierea mea în literatura română clasică, modernă și contemporană. Omul Zaharia Macovei a fost, cum se exprima Seneca, într-o perioadă dificilă de impunere a creștinismului, un lucru sfânt pentru oameni (homo res sacra homini). Influența modelatoare a multora dintre profesorii mei mi-a inoculat o revelație cu valoare de axiomă, maximă, aforism sau precept: Nu există în viață un noroc mai mare decât să te poți lăuda cu părinții și profesorii tăi. Unii au avut sau n-au avut acest noroc, deși norocul adesea ți-l faci singur.
Vineri, 1 iunie, în cadrul acelorași manifestări dedicate centenarului Marii Uniri, a avut loc a 55-a aniversare a înființării Institutului pedagogic din Oradea, nucleul viitoarei universități. Aula Universității nu cred că a găzduit vreodată o participare atât de numeroasă și valoroasă: Miniștrii Învățământului și Cercetării, parlamentari, reprezentanți ai conducerilor municipale și județene, fețe bisericești, profesori, studenți și 60 de rectori de la Universități de stat și particulare din țară, prezenți la Consiliul Național al Rectorilor, întrunit la Oradea. S-a reiterat cu această ocazie că în anul centenarului Marii Uniri se împlinesc 238 de ani de învățământ superior la Oradea, prin înființarea primei instituții superioare pentru învățământul filosofic, transformată în Facultate de Drept, cea mai veche facultate nu numai din cuprinsul României actuale, ci dintr-o vastă regiune a răsăritului european. Dacă primele limbi de predare au fost latina și maghiara, din 1921, toate cursurile Facultății de Drept din Oradea se vor ține în limba română. Tot în anul acesta se împlinesc 95 de ani de la ctitorirea, în 1923, a două Academii teologice, după care viața universitară orădeană a dobândit noi dimensiuni de prestigiu.
O viață întreagă m-am mândrit și lăudat cu Universitatea din Oradea la care lucrez până astăzi. Am spus-o, ori de câte ori am avut ocazia, că Universitatea din Oradea nu este nici mai bună nici mai rea decât alte universități din țară. Oricum, la ultima evaluare periodică, ARACIS (Agenția Română pentru Asigurarea Calității în Învățământul Superior) a cotat Universitatea din Oradea la grad înalt de încredere. Parafrazându-l pe Dostoievski, aș zice că Universitățile sunt ca oamenii „și buni și răi de-a valma, când buni când răi”. Tot astfel, instituțiile școlare, create și servite de oameni, pot fi bune sau rele, dar nu există școli și universități numai bune și numai rele, ci numai profesori buni sau slabi.
Sunt recunoscător și mulțumesc conducerii universității orădene de astăzi, Rectorului prof.univ.dr. Constantin Bungău, Președintelui Senatului prof.univ.dr. Sorin Curilă, pentru prețuirea pe care o acordă profesorilor merituoși, pentru oportunitatea ca, vorbind despre sine, să mă pot lăuda cu profesorii mei, inclusiv pentru plăcerea de a mă revedea cu foștii mei colegi, aproape toți decani, pe când eram prorectorul generosului și mult-încercatului rector Teodor Maghiar, colegi azi pensionari, dar cu o neîntreruptă activitate de cercetare, publică, cetățenească. Nu contează de câte ori și câți ani ai, important este să te întâlnești întotdeauna cu plăcere. Sunt bucuros și mă mândresc apoi cu faptul că în cadrul acelorași manifestări legate de centenarul Unirii, probabil cu gândul la meritul personalităților orădene și bihorene la înfăptuirea idealului de unitate națională, Conferința Națională a Rectorilor din acest an va avea loc la Oradea, între 1-3 iunie. Urez succes deplin acestei Conferințe întru perfecționarea continuă a învățământului superior românesc și integrarea armonioasă în spațiul european al cunoașterii. Umblând pe urmele lui Jan Amos Komensky, învățătorul popoarelor, i-am văzut și casa în care s-a născut, și moara din grădina părintească, urmându-i îndeaproape povețele didactice, mi-am format convingerea, verificabilă la tot pasul, că oricând și oriunde ai trăi, în orice familie te-ai naște, oricâtă zestre ereditară ai moșteni, „omul devine om numai prin educație”, prin instrucție și cunoaștere, prin curiozitate și cercetare.
Vivat Academia, vivat Professores!
Să trăiască cu toții, să crească și să înflorească!
Prof.univ.dr. Paul MAGHERU
Articol preluat din ziarul local Crișana, marți, 5 iunie 2018.
https://www.crisana.ro/stiri/controverse-14/universitate-emerita-163535.html
